05 iulie 2013

Maraton Apuseni 2013 / poveste Monica

Foto credit: Marlene Mititeanu
Primul meu maraton. Cu ce să încep? Cu pregătirea, emoţiile, locurile superbe, mica mea luptă sau  cu oamenii minunaţi întâlniţi? O să fie o poveste lungă căci a fost o zi genială, cu mii de senzaţii si chiar nu vreau să uit detaliile. A fost o experienţa unică, o mică nebunie care s-a transformat într-o altă zi de neuitat.
Încep totusi cu o mare mare îmbrăţisare si multe mulţumiri pentru toţi voluntarii si organizatorii acestui maraton, fără de care ziua de 23 iunie 2013 nu ar fi fost pentru mine atât de frumoasă. Am simţit ca s-a pus mult suflet in organizarea maratonului, iar locurile si mulţimea de oameni frumosi mi-au uns şi mie sufletul. Sunt convinsă că si pe al altora.
Despre alergat, ca activitate, nu prea am multe de spus. Nu prea stiu cu ce se mănâncă. Nu sunt un mare fan al alergatului sau, mai bine zis - nu eram. Cum am ajuns totusi să mă înscriu? În toamna anului 2010 am fost prezentă ca spectator la startul de la MPC (Maratonul Pietrei Craiului), fiind alături de un mic grup  de amatori, iubitori de munte, care urmau să-şi încerce forţele. A fost primul maraton pentru Stefan, care, cu toate că nu se antrenase, a reusit să-l termine. Era sleit de puteri la final, dar fericit. Fusese singurul din micul grup care nu a abandonat. Atmosfera a fost atât de faină la start, la finish si la festivitatea de premiere încât mi s-a înfiripat pentru prima dată gândul că voi participa si eu cândva. Până atunci nu prea înţelegeam ideea de a alerga pe munte, un loc în care, în mintea mea, nu te grăbesti, ci savurezi fiecare moment. Am ajuns si anul următor la MPC 2011, dar tot ca spectator si susţinător al lui Stefan, care a alergat împreună cu un prieten pentru a doua oara, de data asta terminând ceva mai repede si cu ceva mai puţine traume fizice faţă de anul precedent. După ce am fluierat, aplaudat si pozat la start, am plecat într-o tură clasică prin Piatra Craiului cu câţiva prieteni si ne-am întors direct de premiere. Iar super atmosferă si iar am zis: vreau, vreau si eu. Dar a mai trecut ceva vreme până să reusesc să mă înscriu la unul. Si tare inspirată am fost când am ales maratonul din Apuseni. Nu putea fi mai frumos, sincer nu cred. A fost... n-am cuvinte. 

Cum momentan stăm în Berlin visam la o vacanţă pe munte în Românica noastră dragă, de care ni se face deseori dor. Si unde n-am mai ajuns de un car de vreme si stim că e frumos? În Apuseni, acolo lângă Cluj, oraşul în care ne bătea gândul la un moment dat să ne mutăm. Ni se pare a fi o zonă în care s-a format o comunitate specială de oameni pe care îi admirăm. Hmmm, se organizeaza si un maraton pe aici :). Gata, am luat decizia. Aşteptăm o confirmare finală cu privire la data maratonului, ne programăm concediul si asteptăm cu nerăbdare să se dea startul la înscrieri. Asta se întâmpla pe la sfârsitul lunii ianuarie, când plănuiam si un mare antrenament. Aveam sufucient timp până în iunie să urmăm un programel pentru începători. Of, planul e făcut, dar tare greu de ţinut. E o activitate care nu mă atrage. Îmi place muntele, mi-a plăcut atmosfera de la MPC, dar alergatul în sine nu prea e de mine. Prima tură de alergare a fost de un km si ceva, noaptea, în drum spre benzinăria de unde urma să-mi cumpăr tutun. Da ştiu, ţigările cu alergatul se potrivesc de minune. După acel km splina si ficatul s-au revoltat cam tare. Încep să îmi pun mari semne de întrebare legate de participare. Ce-o fi fost în mintea mea? Am tot încercat apoi să ne împulsionăm să ne ţinem de antrenament, dar nu am reuşit. Las' că si schiatul, mersul pe munte si căţăratul se pot considera ca pregătiri pentru maraton. Asta tot ziceam. Am ţinut totuşi o evidenţă cu tot alergatul "strâns" până la plecarea în Apuseni si arată cam aşa:
28.01 - 2 km
29.01 - 2,5 km
30.01 - 2,5 km
31.01 - 3 km
03.02 - 5 km
04.02 - 4 km
06.02 - 1,5 km (*am mărit puţin viteza si nu am rezistat să alerg mai mult)
Am pornit prea în forţă pentru mine (puţină alergare zilnic), iar corpul a cam cedat. Mă durea si pieptul cam tare, de la respirat aer rece puternic cred (era tare frig la Berlin). Am decis s-o lăsăm mai moale ca ne lua somnul alergând si cheful a scăzut dramatic.
12.02 - 3,5 km
14.02 - 3,5 km (Stefan 5 km)
Apoi aproape o luna fără alergat.
12.03 - 2,5 km (si iar după primul km ficatul s-a supărat pe mine)
07.04 - 6 km (mai degraba un mers rapid decât alergat)
26.04 - 5 km (am ajuns în Bucuresti si m-am decis să reîncep ca se apropie maratonul si ...)
07.05 - 3 km (cu pauze, e caniculă, e groaznic)
10.05 - 2 km 
21.05 - 5 km (pe pista de atletism, cu 8,7 km/h, cred că cea mai mare viteză de până acum)
ieeei, am reusit în 5 luni să alerg în total cât la un maraton; ca să nu mai zic că toate au fost pe teren plat :))
si iar pauză.
11.06 - 10 km pe stadion. Gata, acum sunt pregătită. Nu pot decât să râd :)
În concluzie, am reuşit să alerg cam 50 si ceva de km in 6 luni. Great. Mă simt extrem de antrenată pentru un maraton montan. Ei, asta e. Oricum o sa fim pe munte, cu oameni dragi. Ce mai conteaza.

Gata, a venit si ziua plecării, seara de 21 iunie.
Planul: plecare vineri  la 18 cel târziu din Berlin cu maşina, sosire sâmbătă la prânz în Băisoara, pus cortul , validat înscrierea şi un somn lung pregătitor pentru marele concurs de duminică.
Realitatea: joi - noapte albă de muncă pe calculator, vineri încerc să-mi adun forţele si să finalizez treburile rămase, dar nu-mi iese socoteala. Pe la 11 seara reusim să ne punem în mişcare. Cam obosiţi, dar ne descurcăm. Conducem cu rândul. Pe lângă Budapesta ne oprim la Decathlon unde mai pierdem 2-3 ore. Ne-am ales doi rucsaci mici cu sistem de hidratare inclus. Intrăm în ţară, devenim nostalgici, admirăm orice. Începe si ploaia, apoi o grindină cum n-am mai văzut de mult timp. Credeam că maşina o să fie ciuruită, că va arăta ca după război, dar se pare că a rezistat cu brio. Sămbătă seara, destul de târziu, ajungem la destinaţie, la locul de start al maratonului. Locuri de cazare nu mai sunt, iar cortul pe ploaia asta pare mult prea dificil de pus pentru doi omuleţi obosiţi si lipsiţi de vlagă. Începem să recunoastem în jurul nostru persoane dragi si ne bucurăm. Ne validăm înscrierea si primim pachetul. Ieeei, primul meu tricou de maraton si alte obiecţele, cuponele si geluri. Spre miezul nopţii reusim să ne facem loc în masina plină de bagaje. Adormim chirciţi în masină, dar cu gânduri bune pentru ziua de mâine.


23 iunie 2013
Dimineaţa vine cu emoţii puternice. Nu prea înţeleg de ce. Lupta se va da cu mine, în încercarea de a-l termina. Nu pot mânca. Sunt prea obosită si uşor ameţită. Tot ce pot să fac este sa beau o cafea si să fumez.  Mai sunt 15 minute până la start. Emoţiile cresc si mai tare. De ce? Tot nu pricep. Mai aprind o ultimă ţigară. Bravo Monica, fix ce-ţi trebuia! Stefan mă încurajează spunându-mi că dacă merg rapid, fără să alerg, o să termin maratonul în mai puţin de 8 ore. Va fi pur si simplu o tura de trekking puţin mai în forţă. Mi-e extrem de sete si nici măcar nu am pornit încă.

Gata, s-a dat startul. Mă trece un sentiment ciudat. Ce-o fi o fi. E mare aglomeraţie la început şi foarte mulţi merg în pas rapid. Puţini aleargă. Mă gândesc că nu are sens să forţez la început aşa că stau la locul meu. Intru rar în depăşire. Setea mă cuprinde din ce în ce mai rău. Mă tot chinui să trag apă din furtunaşul de la sistemul de hidratare si nu iese nimic. Cât de ... să fiu să nu testez sistemul înainte de maraton??? N-au trecut nici doi kilomentri si deja sunt ameţită şi cu gâtul uscat. Încep să râd de ideea minunată de a participa. Lui Stefan i-am spus de la început să nu care cumva să stea după mine că nu are sens. Aşa că la un moment dat a luat-o încetişor înainte. Am renunţat să mă mai gândesc la cei 2 litri de apa din spate pe care nu-i puteam accesa si am mărit puţin viteza visând la primul punct de hidratare. Cum am ajuns am ras 3 pahare de apă, m-am calmat si am întrebat un alt participant ce fac gresit cu sistemul de hidratare. Se pare că nimic. Aşa ca am deschis rucsacul să văd care-i treaba. Era furtunul gâtuit si puteam să trag eu cu toată forţa că trăgeam degeaba. Am rezolvat problema si am pornit mai departe. 
Toate-s bune si frumoase acum. Drumul e mai liber, sunt hidratată, mă simt bine si cireaşa de pe tort - sunt înconjurată de flori de toate culorile. Ce dor mi-era de poieniţe. Nu mă pot abţine. Mă opresc, caut telefonul mobil si fac câteva poze. 


Of, e maraton, nu plimbare. Miscă-ţi fundul! Era mai mereu încă o "eu" care mă certa. Găsisem 3 fete zâmbăreţe care alergau înaintea mea si-mi plăcea ritmul lor. Câteodată alergam mai tare, depăseam, după care reveneam la un ritm mai scăzut de frică să nu cedez prea devreme. A urmat o coborâre absolut superbă, pe o potecă printre ienuperi (cred), un soi de jnepeniş în miniatură. Am început să mă dau la o parte ca să pot face loc unor alergători mai energici. Iar stau cuminţică, încerc să nu forţez prea tare genunchiul drept, care stiu că-mi mai face figuri când e vorba de coborâri.



Photo credit: Ioan Bindeanu

Photo credit: Ioan Bindeanu
Am ajuns şi la primul punct de alimentare si încerc să aleg ceva de mâncare, dar nu intra nimic în mine. Mi-e puţin cam greaţă, probabil un efect al oboselii si efortului si până la urmă rămân fidelă apei. Am stat să-mi refac forţele si aşteptam feţele cunoscute s-o ia înainte să am după cine să mă ţin. După o scurtă perioađă am realizat că sunt în punctul în care se desparte maratonul de semimaraton si toti cei pe care îi asteptam au cotit la stânga pentru semimaraton. Se pare că trebuie să pornesc singură înainte. Hmm, însemnă că cei cu maratonul au fost mult mai rapizi până aici si ar trebui să măresc viteza. Am intrat pe un drum forestier, nu e nimeni în jur. Oare am luat-o pe unde trebuia? Totusi nu era altă bifurcaţie, dar parcă prea e pustiu pe aici. Vom vedea. Am mărit viteza si simt cum corpul începe să cedeze. Simt nevoia de mai mult aer si mi-e cald. Dacă tot eram singură am început să respir zgomotos; nu stiu de ce, dar parcă mă eliberam puţin. Pantalonii lungi cu interior de polar subţire nu par a fi prea potriviţi pe căldura asta şi-mi tot cad de pe mine. Ce naiba, că am avut grijă să le schimb elasticul înainte şi degeaba se pare. Încep gândurile: Cine m-a pus să mă înscriu? Mai am o groază până la jumătatea traseului si eu deja nu mai pot. A, normal, te-ai gândit si tu să mă superi acum, da da, tu, din dreapta, ce ficat esti tu? Ce te-ai apucat acum să dai semnale aiurea? Nici măcar nu am mâncat. De ce te revolţi? Termină si lasă-mă să-mi fac damblaua, acum, daca tot m-am tâmpit la cap si m-am înscris la maraton. Ah, dar ce floricele frumoase am văzut. Lasă florile si aleargă! Dar mi-e rău, nu vezi că nu mai pot păstra o linie dreaptă? Vreau să mă opresc. Nu mai vreau. Nu puteam să mă înscriu la semimaraton măcar? După ce mă cert cu mai multe organe, vine salvarea - mi se dezleaga siretul de la adidasi si mă opresc. Il leg si continui în pas rapid, fără alergare. 
Încep să mă relaxez si să privesc în jur. E frumos si e plin de frăguuuuţe. Miami. Prima masă :). Mă pun pe cules si pe mâncat. Sunt mici, drăgălaşe şi extrem de gustoase. Gata, sunt în forţă si-mi dau seama că picioarele nu mi-au făcut încă probleme. Se ţin bine si nu pot decât să mă bucur. Menţin un mers rapid alternat cu alergare uşoară. Ajung la o bifurcaţie si sunt direcţionată către stânga si încurajată de un voluntar, care chiar mi-a ridicat moralul si-mi vedea sa-l iau în braţe si să-i mulţumesc. Am rămas cu mulţumitul că n-aş fi vrut să se sperie lumea. Cu zâmbetul pe buze îmi continui drumul si mă gândesc că acesta este primul si ultimul maraton la care particip ca alergator, dar vreau sa particip ca voluntar. E super tare ce fac voluntarii. 
Am ajuns în satul Săgagea. Se pare că nu mai sunt singură pe traseu. Apar pe lângă alergători si primii săteni. Mai un bună ziua, cateva schimburi de vorbe si încurajări si pornesc mai departe. Ah, ce sat drăguţ si ce oameni frumosi. Izvoooor. Direct la el, îmi arunc apă pe faţă de câteva ori, mă răcoresc, suflec puţin si pantalonii si ce mai, lumea e a mea :). Nu mai încerc să cresc viteza căci stiu ce-am păţit mai devreme. Ajung la punctul al doilea de alimentare. Fluierături, încurajări si multe multe zâmbete. Doamne, ce oameni. M-am îndrăgostit de ei. Cu toate că eram ultima, sau oricum printre ultimii, reacţia lor a fost ceva de genul: "stai linistită, e super tare. Aici aveai termenul limită de 4 ore si ai ajuns in 2 ore jumatate. E foarte bine. Iti umplem rezerva cu apă? un dus? ia loc te rog, cum te simţi? ai crampe?" şi tot aşa. Frustrarea că din cauza mea nu pot strânge tabăra mai repede să plece a disparut instant. Am acceptat şi umplutul şi răcorirea la stropitoare şi am mai stat cu ei de vorbă. Mi-am umplut sufletul cu bucurie acolo. Mâncare tot n-am reusit să îndes în mine; m-am mulţumit cu câteva felii de lămâie să-mi mai taie din greaţă. Visez ca la viitorul maraton din Apuseni să fac parte din echipa de voluntari. Se mai apropie un alergator. Se pare că a mai participat la acest maraton căci are tricoul de anul trecut. S-a oprit puţin si a luat-o înainte. Într-un final o iau si eu din loc. Mă simt puţin ameţită, dar psihicul e repus pe picioare. Observ că în urma mea vine un voluntar si strânge semnele, semn că am rămas ultima. Râd si schimbăm câteva vorbe. Se pare că vom continua traseul împreună căci nu mă poate lăsa în urmă. Îmi pare rău că trebuie să stea după mine, dar însistă să nu-mi fac griji. Mulţumesc că mi-ai fost alături pe prima porţiune din urcare :) În curând întâlnim o fată care îşi refăcea forţele si Lucihan rămâne cu ea. Eu sunt fericită momentan că e urcare şi mi-e mai bine.
Photo credit: Marlene Mititeanu
Photo credit: Marlene Mititeanu
Photo credit: Marlene Mititeanu / *cei doi Radu pe care nu îi cunoscusem încă
Ştefan / Photo credit: Marlene Mititeanu

În curând însă începe să mi se facă puţin rău. Insist, trec pe lângă câtiva voluntari care îmi spun ca mai e puţin până acolo, în zare, de unde o să am o priveliste foarte frumoasă. Îi dau înainte, încerc să mă conving că nu mi-e chiar aşa rău. Dar e si prea cald. Încep să mă simt cam leşinată, vreau pădure răcoroasă si nu apare mai repede. Văd pe cineva în capătul urcuşului si încerc să ma apropii. Am terminat cu urcuşul, dar mi-e prea rău. Nu mai pot nega senzaţiile. Primisem câteva stafide mai devreme pe care nu le-am putut mânca si le-am băgat în buzunar. Am încercat iar să le bag în gura, dar le-am scuipat automat. Mă opresc. Asta e. Rămân aici. Nu-mi mai pasă de nimic. Îmi vine să vărs si mă cam dezechilibrez. Iar nu pot tine drumul drept. Of, daca eram în drum spre cine ştie ce vârf din Himalaya în starea asta aş fi renunţat la luptă si muream îngheţată. Dacă, dacă, dacă....e clar, n-am nici cea mai mică forţă. Renunţ prea usor. Dacă ar trebui acum să lupt să salvez pe cineva? N-aş fi în stare. Mă gândesc la Terray, Lachenal, Herzog, Messner, Joe Simpson, M.Noaghiu si multi alţii... prin ce-au trecut şi cât au luptat cu ei înşisi. Starea de sfârşeală pe care o am acum e mic copil faţă de cea traită de ei, nu reprezintă nici măcar 1% din ce-au îndurat ei. Şi nici măcar la atât nu fac faţă. Mi-e prea rău. Vreau să mă opresc să trag un pui de somn. Ce caut eu aici? Ok. Uite cum facem. Mă opresc, respir adânc şi încerc să mănânc ceva. Moment în care primesc mesaj de la Stefan: " e Dinu Mititeanu la jumătatea traseului :)". E un om deosebit, o legendă vie (vorba lui Ştefan), îl ştiu din poveşti, poze, de pe blogurile de munte, dar pe care nu am avut ocazia să-l întâlnesc încă. Zâmbesc, îmi dă un mic impuls, dar tot mi-e rău. Nu sunt în stare să-i raspund. Îmi mai dă un mesaj. Tot nu răspund. Într-un final mă sună si-mi zice că dacă nu ajung în 45 de minute n-o să mă mai lase să merg mai departe că va fi prea târziu. Stop. Chiar nu mai pot. Scotocesc în rucsac după batoanele cu cereale si ciocolată cumpărate de dimineaţă si le îndes efectiv în gură. Nu intră, dar insist, apoi trag multă apă ca să fac măncarea să alunece pe gât. A funcţionat. Stau cinci minute pe loc si îndes bucaţele de baton, apoi multă apă, până am reusit să înghit 2 batoane si peste un litru de apă. Mi-e mai bine. Uau, e altă viaţă. Simt cum încep să îmi revin. Nu-mi vine să cred. De ce nu am făcut asta mai devreme? Mă uit în jurul meu şi locul e superb, ca întreg traseul de altfel. Respir adânc şi încep chiar să alerg încetişor. Oare cât mai am până la jumătatea traseului? N-am nici ce mai vagă idee. Nu contează. Hai să-mi dau o şansă. Trebuie să încerc. În aproximativ 10 minute eram la mijlocul traseului, cu voie bună, în revenire si prima mea întrebare a fost "mă lăsaţi să alerg mai departe?". După ce am primit răspunsul afirmativ, m-am pus la masă. În sfârsit, puteam să mănânc, să beau, începeam să mă simt mai bine decât de dimineaţă, înainte de start. Nu-mi vine să cred. Mă gândeam că dacă m-as fi înscris la semimaraton, acum era finalul. Ar fi fost o treabă. Dar mai am încă pe atât si de data asta, chiar dacă mi-am revenit cu starea generală, picioarele cam dau semne de oboseală si urmează o coborâre. Asta e. 

Photo credit: Cezar Partheniu
După o pauză lunguţă, m-am refăcut destul de bine şi am început să alternez iar alergare usoară cu mers rapid. Trec de alte dealuri pline de flori si intru în pădure, unde mă întâmpină o răcoare plăcută. Ies într-o poieniţă, unde depăşesc câtiva alergători. În stânga mea e o gospodărie ce pare părasită. Peisajul e frumos, dar picioarele mele abia asteaptă să se termine coborârea. Simţeam că dacă mă opresc o să cad în genunchi si acolo o să rămân. În mintea mea e clar - îmi doresc să termin maratonul acesta, dar să mai particip la altul... nu, să nu mai aud de aşa ceva. Nu mai vreau să mă supun la chinul ăsta. Nici nu mă gândesc, primul şi ultimul, clar. Auzi la Stefan...o să fie ca o tură de o zi pe munte. Poţi să nu alergi tot maratonul şi o să reuşeşti să-l termini. Ha ha. Am auzit că vom avea parte si de o urcare mai dură, într-o zonă stâncoasă. Abia astept. În dreapta mea deja se vede un perete interesant. Sper să revin cât de curând aici să explorez locurile, căci sunt de vis. Mai e putin până la următorul punct de alimentare si de acolo va începe urcuşul. Hai mai repede că o să-mi cedeze toate încheieturile. Se pare că nu sunt singura care se luptă din greu. Mai trec pe lângă un coleg de suferinţă care-i la primul lui maraton si nu prea înţelege ce caută aici şi de ce nu a ales semimaratonul pentru început. Îl înţeleg perfect. Ei, ne-om descurca noi cumva. Am ajuns si la punctul de alimentare din vale si mă simt linistită. Mi se pare că nu mai e asa mult - cam 15 km în total până la finish, o urcare mult aşteptată si apoi o coborâre lină. Am mai stat si aici 10-15 minute, am pălăvrăgit cu voluntarii, am zâmbit, am râs, am mâncat, băut. Doamne ce-mi vine să-i iau pe toţi la îmbrăţişat. Totul e perfect.
Foto credit: Dan Tautan
Foto credit: Dan Tautan

Înainte de plecare scriu un mesaj pentru Ştefan, care nu s-a trimis însă. Trec de o poartă, parcă aş fi intrat în Maramureş şi începe un urcuş abrupt pe iarbă. Îmi place. Începe o pădurice si mă apropii de un alt concurent, Radu. Încetinesc şi menţin ritmul lui. Facem cunoştinţa si începem să pălăvrăgim. Trec si de zona stâncoasă, care speram să fie mai mare si mă bucur că pun mâinile pe piatră. Mi-aduc aminte de versurile din imnul Pietrei Craiului "de vrei să ştii ce-i munte, să urci prin Crăpătură / s-ajungi pe Vârful Turnu, să mângâi stânca dură". Am observat abia în poze că erau si niste lanţuri pe acolo. Ajungem la un izvor, mă răcoresc si îi scot lui Radu geaca din rucsac, căci începuse ploaia. Pe a mea nici nu mă gândesc să o scot, mi-a fost prea cald tot drumul ca să nu profit acum de picurii plăcuţi. Mă simt din ce în ce mai bine. O iau puţin înainte că era o urcare uşoară, mă simţeam în forţă şi îmi doream să ajung mai repede la răscruce. Ajung la punctul de alimentare si cineva mă întreabă: "- ai văzut un băiat cu şapcă albă? / - Nu stiu. Cum îl cheamă? / -Radu / - A, da, vine si el cât de curând; pe ultima porţiune am luat-o puţin înainte". Fac cunosţinţă şi cu al doilea Radu, vine si primul, mai stăm 5 minute si pornim toţi 3 către finish. Am tot insistat să nu stea după mine, dar n-a fost chip să mă înţeleg cu ei :). Au vrut să-mi poarte de grijă până la final. Ba alergăm uşurel, ba mergem în pas rapid, vorbim si admirăm tot ce e în jurul nostru. O mai iau din când în când puţin înainte atunci când mă simt în stare stiind că oricum ei mă ajung rapid. Poieniţe, flori, dealuri cât cuprinde în zare, cu colibe cu acoperişul din fân. O lume pierdută, de poveste, în care 3 prieteni, care abia s-au cunoscut, aleargă cu zâmbetul pe buze si voie bună, ma rog... si cu dureri, dar p'alea le-am uitat acum. Mai avem 7 km. Cât de puţin! Chiar avem şanse să-l terminăm în timpul limită. Nu-mi vine să cred. Pe drum încă sunt voluntari care ne încurajează si ne zic mereu cât mai avem. A fost foarte tare să alerg cu cei doi Radu, mai ales după mulţi km în care am fost mai mult singură. Chiar mă gândeam ca ar fi fost mai bine să forţez mai mult la început, să am pe cineva în faţa mea care să mă antreneze şi cu care să mai schimb o vorbă. Eu zic în continuare că nu mai vreau să particip la alt maraton, că nu e de mine aşa ceva, iar cei doi încearcă să mă convingă să mai încerc. Mă încurajeaza în permanenţă. Ştiau ei ce ştiau :). Am dat iar de un râuleţ prin care am trecut cu plăcere, fără să-l ocolesc, aşa cum m-au învăţat băieţii. Mi-am răcorit picioarele. Ultimii 3 km nu se mai termină. Încerc să alerg, dar îmi dau seama că picioarele chiar nu mai vor. Ne întâlnim cu un o echipă de salvamont care mergea să recupereze o fată ce renunţase. Mi-a părut rău. Cred că era fata cu care am mai schimbat cateva vorbe pe parcurs si care alerga foarte bine pe porţiunile de coborâre. Urcuşurile nu prea-i plăceau şi-i cam dădeau de furcă. Încă un km. Voluntarii de pe traseu încă mai au forţă să sufle în fluier, să zâmbească şi să ne încurajeze. Ce-i cu km ăsta de nu se mai termină? Cred că ne-au păcălit. E prea lung. Ieeeei, mai sunt 400 m până la finish. Îl sun pe ştefan să-i spun.


Am încercat să stoarcem ultimele forţe si să alergăm puţin la final, aşa de impresie. Mă rog... alergat pentru mine, căci pentru cei doi Radu însemna mai degrabă un mers mai rapid. Ştefan mă aştepta cu aparatul în mână, fericit şi zâmbăreţ, împreună cu Oana, Laura si Moni cu care urma să ne continuăm concediul la munte. Cum am reuşit eu să merg pe munte în următoarele zile după maraton...asta-i altă poveste. 

Ne-am luat de mână si am trecut toţi trei împreună de finish, fericiţi peste măsură. Am reuşiiiit. Ne-au împodobit cu medalii si ne-am pus pe făcut poze. Am fost ultima fată din cele 17 care au terminat maratonul. Nu-mi vine să cred. 

Photo credit: Szakacs Zoltan

Photo credit: Szakacs Zoltan




Bucurie cât cuprinde!

Să particip la acest maraton, într-un loc superb, greu de descris şi înconjurată de atât de multi oameni frumoşi a fost de departe o experienţa de nota 10, pe care n-o voi uita. 
Urmează o bere, poveşti cu oameni dragi, două proiecţii frumoase şi interesante si premierea. Deja începe să mi se înfiripeze în minte gândul că parcă aş mai participa la un maraton montan. Râd. Ce bine e, ce oameni, ce locuri... Mai vreau, nu mă pot sătura de aşa ceva. Îmi pare extrem de rău că nu am putut merge a doua zi, de Sânziene, în satul Săgagea. Am văzut pozele superbe de acolo şi zâmbetele tuturor din poze. Dar las' că revenim noi.








Încălzirea pentru crosul voluntarilor din ziua următoare




Acum, când scriu, au trecut deja aproape două săptămâni de la maraton si visez să mă întorc pe acele meleaguri cât mai curând. Glezna de la piciorul stâng încă nu si-a revenit; sper să nu fie nevoie să apelez la doctor. Oricum a meritat tot efortul si abia aştept următoarea experienţa şi următoarea ediţie a maratonului din Apuseni, ca alergător sau voluntar. Mai vedem până atunci.

M-am simţit cu adevărat hoinar prin trecut, într-o lume de poveste, plină de culori.

Mai multe poze facute de voluntari de la maraton aici
Mai multe poze făcute de Ştefan de la finalul maratonului si de la premiere  aici
Poze de la Maraton Apuseni: aici.

Povestea lui Ştefan de la maraton - aici.

*Noutăţi: un articol care mi-a placut mult despre Maratonul Apuseni, de data asta scris de Cezar, care a făcut parte din echipa minunată de voluntari, acei oameni deosebiţi, cu tricouri portocalii, care au pus atât de mult suflet în organizarea maratonului. La final este si povestea zilei de dupa maraton, din satul Săgagea, unde, cu mare regret, nu am putut ajunge, dar vom merge cu siguranţa cu altă ocazie, în costume populare (sper), să păstrăm tradiţia :) 
calator prin lume: Maraton Apuseni - energie și tradiție 22-24 iunie 2013


3 comentarii:

  1. Asa incep toate povestile frumoase despre alergarea montana...Indiferent daca te vei intoarce ca vountar sau participant la urmatorul maraton, ai intrat intr-o familie, iar lumea concursurilor de alergare montana de la noi este unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am trait in Romania si de care ne este tare dor. Dar vom recupera noi!

    RăspundețiȘtergere
  2. Sper să ne adunăm cât de curând la un maraton în ţară :) Microbelul pare să se fi instalat deja şi la mine :P. Şi când ajung în Berlin o să mă străduiesc să mă ţin după voi la o tură de alergare.

    RăspundețiȘtergere
  3. E fain si in Berlin, in Grunewald de exemplu, dar e si mai fain prin zonele de dealuri in care mergeti la catarat, pentru ca acolo ai mereu locuri noi prin care poti alerga. Si dupa o zi de catarat, una-doua ore de tropaiala fac foarte bine!

    RăspundețiȘtergere